Proiectul Americii de reamenajare a Balcanilor

De ce sunt Statele Unite cel mai mare suporter al independentei provinciei Kosovo? Contextul international actual pare foarte putin pregatit sa digere practic o retrasare a granitelor intr-o zona extrem de sensibila pentru securitatea Europei. Este deja vizibil un consens public care se grabeste sa acuze America de superficialitate, de neintelegere a unor realitati europene profunde. Cel mai invocat argument este acela ca, odata ce independenta Kosovo va fi acceptata si legitimata prin recunoastere internationala, consecinta imediata ar consta intr-o dispersie a instabilitatii in intreaga Europa: precedentul Kosovo va fi utilizat ca justificare pentru secesiuni in zone in care tensiunile etnice sunt inca profunde (Zona Basca, Transilvania etc.). In plus, se spune ca demersul SUA va redeschide cutia Pandorei in Balcani si va reactiva "butoiul cu pulbere" al Europei; se va amorsa in acest fel un proces a carui finalitate poate fi Albania Mare, ceea ce automat va destabiliza Macedonia, sau, de ce nu, o Serbia Mare, fara Kosovo, dar cu Republica Srpska, ceea ce va determina o situatie critica in Bosnia. Cu alte cuvinte, ne intoarcem de unde am plecat: anarhia balcanica care ameninta sa se extinda in regiunile conexe si in statele din imediata sa proximitate. Totusi, ceea ce face America astazi in Balcani este doar o piesa dintr-un puzzle mult mai larg. Demersul SUA are sens doar daca intelegem intreaga perspectiva. O analiza atenta a discursului oficialilor americani arata ca investirea provinciei Kosovo cu atribute clasice ale statalitatii nu se va intampla intr-un vacuum, ci pe fondul integrarii graduale a Balcanilor in spatiul euro-atlantic. Numarul trei din ierarhia Departamentului de Stat, Nicholas Burns, si unul dintre cei mai "radicali" sustinatori ai independentei provinciei declara la 8 noiembrie 2005 ca "inca de la sfarsitul Razboiului Rece, ambitia strategica a Statelor Unite privind Europa a fost realizarea unei paci democratice prin unificarea continentului... Balcanii sunt ultima piesa din acest puzzle. Fara stabilitate in Balcani, nu vom avea niciodata o Europa unita si pacificata". Tot Nicholas Burns declara in februarie anul trecut ca prioritatea comuna a Europei si a Statelor Unite este aceea de a le oferi popoarelor din Balcani un viitor in NATO si in UE. Astazi, in februarie 2008, ne aflam foarte aproape de momentul in care Macedonia, Albania si Croatia vor fi invitate sa devina parte a Aliantei Nord-Atlantice. Cu alte cuvinte, tocmai acele state ce ar putea fi destabilizate printr-o eventuala recunoastere a independentei provinciei Kosovo. In plus, este de asteptat si clarificarea punctuala a orizontului de timp in care Serbia va deveni membra a UE. Aceste procese complementare de integrare euro-atlantica trebuie percepute ca mecanisme de tratare si neutralizare a fortelor generatoare de instabilitate regionala. Este o forma de anestezie cu efect imediat asupra problemelor istorice care au desfigurat Balcanii. In realitate este vorba de aceeasi reteta de tratament pur wilsoniana folosita pentru a transforma Europa intr-un paradis al pacii democratice. Acest "vis", atat de banal astazi, parea o nebunie daca ne raportam la Europa anilor ‘40, un spatiu al razboiului tuturor impotriva tuturor. Astazi, Europa este o autentica comunitate de securitate, o regiune in care razboiul este de neimaginat. Cum am ajuns aici? Din momentul crearii sale, NATO a fost mai mult decat o alianta militara clasica cu rolul de a agrega puterea statelor membre impotriva unei amenintari punctual identificate. Desi, in inima sa, ramane o organizatie de aparare colectiva, NATO a fost permanent si o organizatie de "management al securitatii", in care prioritatea era gestiunea relatiilor dintre membrii care istoric acumulasera o relatie traditional conflictuala. In timp, NATO a conturat, prin mecanisme specifice, un mediu care a transformat dusmani naturali (Franta-Germania, Grecia-Turcia, Romania-Ungaria) in aliati naturali. A permis la numai 10 ani dupa cel de-al doilea razboi mondial reintegrarea Germaniei in Europa, conducand in scurt timp la consolidarea binomului Germania-Franta, motorul proiectului de unificare europeana. A permis reconcilierea puterii germane cu Europa, "formatand" practic deceniile de istorie in care Germania a fost copilul problema care a declansat doua razboaie mondiale. Aici se afla si geniul NATO: a redefinit Germania in interiorul Europei, a reconvertit puterea germana in folosul Europei, si nu impotriva sa, creand premisele unificarii intregului continent. Rezultatul? O pace democratica care s-a dovedit a fi avanpremiera UE de astazi. Anii ‘90 descriu aceeasi vocatie de securizare a pacii pe care NATO a jucat-o inca din primul sau moment. Cele doua extinderi ale Aliantei de dupa 1990 raman in realitate miscari tactice in slujba aceluiasi obiectiv: "Vrem sa facem pentru Estul si Centrul Europei ceea ce am facut pentru Europa de Vest; vrem sa finalizam proiectul istoric pe care l-am inceput in 1949 - sa facem razboiul in Europa imposibil", spunea Strobe Talbott (numarul 2 in ierarhia Departamentului de Stat la acel moment) in octombrie 1997. Extinderea NATO dupa 1990 arata nu doar aceeasi vocatie de acomodare a statelor din Vest cu fostii adversari din Est, dar si transformarea rivalitatilor istorice din regiune: "Cand ii vad pe romani si pe unguri construind o prietenie autentica dupa secole de dusmanie, cand ii vad pe cehi si pe germani depasind decenii de neincredere... stiu ca ceva remarcabil se intampla. NATO face pentru Estul Europei ceea ce a facut pentru Vest dupa cel de-al doilea razboi mondial. Ajuta la depasirea neintelegerilor ancestrale, la promovarea integrarii si la crearea unui mediu sigur pentru prosperitatea economica", spunea Madeleine Albright in octombrie 1997. NATO nu este insa singurul instrument prin care se exporta stabilitatea in regiunile potential anarhice din imediata vecinatate a Europei. Acelasi lucru il face si UE. Dupa 1990, extinderea Uniunii urmeaza intotdeauna largirii NATO astfel ca, pana in 2007, Uniunea a integrat toate statele absorbite de NATO in extinderile din 1999 si 2004. Ambele sunt procese complementare cu aceeasi miza: extinderea spatiului de securitate euro-atlantic in zone traditional instabile. Ambele exporta institutii si valori care hranesc biologic pacea. In aceasta perspectiva Balcanii raman una dintre ultimele piese inca neintegrate in puzzle-ul pacii democratice europene. Pe acest fundal se clarifica ingredientele proiectului american: un Kosovo independent intr-o regiune aspirata gradual in spatiul euro-atlantic. Se contureaza astfel un viitor alternativ cand albanezii din Kosovo si Serbia vor fi entitati separate si totusi impreuna intr-o Europa a pacii, in Europa institutionalizata. Va fi o independenta supravegheata si de fapt atent amenajata de institutiile euro-atlantice: Kosovo nu va avea o armata in sensul clasic al termenului, ci o forta de politie multinationala care sa reflecte compozitia etnica a noului stat. In mod complementar se va codifica un regim de protectie a minoritatilor din Kosovo (sarbi si turci) si se va acorda prioritate descentralizarii administrative. Institutiile pacii democratice au sansa sa faca pentru Balcani ceea ce au facut pe rand, in trecut, pentru Vestul si Estul Europei.